- Punctul de plecare
Îi apăr pe Viorel Pașca, pe membrii familiei sale și pe alți inculpați din dosarul instrumentat de DIICOT – Structura Centrală cu privire la căminele de bătrâni și centrele pentru persoane cu dizabilități administrate de familia Pașca în județul Bihor. Sunt mai mulți inculpați, dosarul a fost intens mediatizat, iar urmărirea penală continuă. Toți inculpații se bucură de prezumția de nevinovăție, consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituție și de art. 4 C. proc. pen., până la rămânerea definitivă a unei eventuale hotărâri de condamnare.
Pentru a-mi putea exercita efectiv dreptul la apărare, am solicitat copia integrală a dosarului de urmărire penală. În acest scop, astăzi, 18 noiembrie 2026, m-am prezentat la sediul DIICOT din București. Mi s-a comunicat că dosarul are în prezent 247 de volume, adică 149.719 pagini, toate deja scanate. La casierie s-a calculat suma, potrivit tarifului stabilit prin Ordinul procurorului general nr. 17/2014, modificat prin Ordinul nr. 247/2025: 0,20 lei pe pagină, adică 29.943,80 lei, plus 45 de lei pentru stick-ul de memorie. În total, 29.988,80 lei, pentru volumele existente la acea dată. Volumele care se vor adăuga de acum înainte se vor plăti separat. Dacă aș fi cerut dosarul tipărit, la 0,50 lei pagina, suma ar fi trecut de 74.000 de lei. Toate acestea au fost consemnate într-un proces-verbal, cu mențiunea că nu am fost de acord cu plata.
Precizez că dosarul este deja digitalizat, astfel încât copia presupune, în fapt, transferul fișierelor pe un suport de stocare. Tariful pe pagină a fost însă gândit pentru fotocopierea pe hârtie și se aplică, potrivit ordinului, și copiilor electronice.
- Nu am nimic de reproșat DIICOT
Vreau să fie foarte clar, înainte de orice altă discuție: nu am nimic de reproșat DIICOT, nici procurorilor, nici grefierilor, nici personalului de la casierie. Suma care mi-a fost comunicată nu este rezultatul unei decizii luate de cineva în acest dosar, ci aplicarea strictă a legii și a ordinului care stabilește tariful.
Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, iar art. 2 C. proc. pen. cere ca procesul penal să se desfășoare potrivit legii. Art. 94 alin. (2) C. proc. pen. prevede că fotocopiile se obțin „pe cheltuiala clientului”, iar tariful este stabilit printr-un ordin al procurorului general, obligatoriu pentru toate unitățile de parchet. În aceste condiții, niciun procuror nu poate elibera gratuit 150.000 de pagini și nici nu poate trece suma în cheltuielile judiciare avansate de stat, pentru că legea nu îi dă această posibilitate. Dacă ar face-o, ar încălca el însuși legea pe care este chemat să o aplice.
Trebuie spus, de asemenea, că dosarul a fost scanat integral, ceea ce, în sine, face mult mai ușor accesul apărării la acte. La sediul DIICOT am fost primit corect, mi s-a explicat modul de calcul, iar numărul de pagini și suma au fost consemnate într-un proces-verbal. Este exact ceea ce aștepți de la o instituție care aplică legea.
Prin urmare, observațiile din acest articol nu privesc parchetul, ci textul legii. Cât timp art. 94 alin. (2) C. proc. pen. rămâne neschimbat, orice parchet din țară este obligat să procedeze la fel, iar dosarele de sute de volume sunt tot mai frecvente. Soluția poate veni doar de la legiuitor.
III. Ce spune legea
Potrivit art. 94 alin. (1) C. proc. pen., avocatul părților și al subiecților procesuali principali poate cere consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, iar acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. Alin. (2) arată că, prin consultare, avocatul poate studia actele, poate nota date și informații și poate obține fotocopii pe cheltuiala clientului.
Textul a fost scris pentru dosarul obișnuit, de câteva volume, unde fotocopia era o facilitate, iar studiul la sediul parchetului era o variantă realistă. Nu s-a avut în vedere un dosar de 247 de volume și nici faptul că parchetele vor ajunge să lucreze aproape exclusiv pe dosare scanate.
Dreptul la apărare este garantat de art. 24 din Constituție și de art. 10 C. proc. pen., care cere ca părțile și subiecții procesuali principali să aibă timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. Aceeași garanție o regăsim în art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția europeană a drepturilor omului și în art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Mai important pentru discuția de față, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale reglementează, la art. 7, accesul persoanei acuzate și al avocatului său la materialele cauzei, iar la alin. (5) prevede, fără nicio excepție, că acest acces se acordă gratuit.
- De ce cred că textul actual încalcă dreptul la apărare
Primul argument ține de dimensiunea dosarului. Teoretic, aș putea studia gratuit dosarul la sediul DIICOT. Practic, sunt avocat în Oradea, dosarul are aproape 150.000 de pagini, iar programul cu publicul este de luni până vineri, între 8 și 16. Chiar dacă aș citi 500 de pagini pe zi, mi-ar trebui aproape 300 de zile lucrătoare, timp în care dosarul ar crește în continuare. În asemenea condiții, copia este singura modalitate reală prin care apărarea poate afla ce conține dosarul. Iar dacă singura cale de acces costă 30.000 de lei, gratuitatea consultării, garantată de Directivă, există doar pe hârtie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus încă din 1979, în cauza Airey contra Irlandei (hotărârea din 9 octombrie 1979), că dreptul de acces la justiție trebuie să fie unul concret și efectiv și că lipsa mijloacelor financiare poate deveni un obstacol de natură să îl golească de conținut. În cauza Kreuz contra Poloniei (hotărârea din 19 iunie 2001), Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 pentru că reclamantului i s-au pretins taxe judiciare pe care nu le putea plăti, deși taxele ca atare nu sunt contrare Convenției. Problema era cuantumul raportat la situația concretă.
În materie penală, fără a compara în vreun fel situațiile, care sunt foarte diferite, este relevantă cauza Öcalan contra Turciei (Marea Cameră, hotărârea din 12 mai 2005). Avocații au primit dosarul, de aproximativ 17.000 de pagini, cu doar 16 zile înainte de începerea dezbaterilor, iar inculpatului nu i s-a permis să primească copii, cu excepția rechizitoriului. Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 combinat cu art. 6 paragraful 3 lit. b) și c). În cauza Foucher contra Franței (hotărârea din 18 martie 1997), încălcarea a constat în refuzul de a i se permite acuzatului să consulte dosarul și să obțină copii după actele lui. În Matyjek contra Poloniei (hotărârea din 24 aprilie 2007), Curtea a reținut că restrângerea accesului la dosar a pus apărarea într-o poziție net dezavantajoasă față de acuzare și a încălcat egalitatea armelor.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mers în aceeași direcție. În hotărârea Kolev și alții din 5 iunie 2018 (C-612/15, Marea Cameră), Curtea a arătat că instanța națională trebuie să verifice dacă apărarea a avut o posibilitate reală de acces la materialele cauzei, cel târziu înainte de examinarea fondului acuzației.
Al doilea argument privește egalitatea armelor. Este firesc ca organul de urmărire penală să lucreze pe dosarul integral, el fiind cel care îl constituie. Dezechilibrul nu vine de la parchet, ci din lege: apărarea poate obține același dosar numai după plata unei sume pe care mulți inculpați nu o au, mai ales atunci când bunurile și conturile lor sunt indisponibilizate prin măsuri asigurătorii.
Al treilea argument privește discriminarea. Inculpatul care are 30.000 de lei își citește dosarul. Cel care nu are această sumă se apără fără să știe exact ce probe sunt împotriva lui, deși acuzația și pedeapsa pe care o riscă sunt aceleași. Art. 16 alin. (1) din Constituție garantează egalitatea în fața legii, iar art. 4 alin. (2) enumeră expres averea printre criteriile pe care nu se poate face diferența. Același criteriu apare în art. 14 din Convenție, aplicabil împreună cu art. 6, și în art. 21 din Cartă. Mi-e greu să găsesc o justificare obiectivă pentru care exercitarea dreptului la apărare să depindă de contul din bancă al inculpatului.
Al patrulea argument, poate cel mai simplu, este legat de cheltuielile judiciare. Codul de procedură penală are deja un mecanism bine pus la punct: cheltuielile cu actele de procedură sunt avansate de stat (art. 272), iar la final, dacă inculpatul este condamnat, le suportă el (art. 274), iar dacă este achitat sau procesul încetează, ele rămân, de regulă, în sarcina statului (art. 275). Așa se întâmplă cu expertizele, cu interpreții, cu avocații din oficiu. Copiile dosarului sunt excepția. Ele se plătesc înainte, integral, și nu se mai recuperează niciodată, chiar dacă omul este achitat. Pentru cineva prezumat nevinovat, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 4 C. proc. pen., soluția este greu de acceptat.
În fine, un tarif pe pagină are sens atunci când fiecare filă trebuie efectiv fotocopiată sau scanată. Atunci când fișierele există deja și sunt doar transferate pe un stick, costul real este cu totul altul, iar suma ajunge să funcționeze mai degrabă ca o condiție de acces la dosar. Tocmai de aceea cred că regimul acestor sume ar merita stabilit direct prin lege, de Parlament, în spiritul art. 139 alin. (1) din Constituție.
- Este textul constituțional?
Curtea Constituțională s-a referit la art. 94 C. proc. pen. în mai multe decizii, de exemplu în Decizia nr. 308 din 9 mai 2017 și în Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, ambele privind art. 327 lit. a) C. proc. pen. Curtea a enumerat acolo, printre garanțiile dreptului la apărare, și posibilitatea de a obține fotocopii pe cheltuiala suspectului sau a inculpatului. Nu am identificat însă nicio decizie în care Curtea să fi analizat direct sintagma „pe cheltuiala clientului” prin prisma unor sume care fac practic imposibilă obținerea copiilor.
Jurisprudența Curții în materia taxelor judiciare de timbru oferă totuși repere utile. În Decizia nr. 510 din 5 decembrie 2013, care preia Decizia nr. 832 din 11 octombrie 2012, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanțe, dar, făcând trimitere la hotărârea CEDO Ashingdane contra Regatului Unit, a precizat că limitările nu pot afecta substanța dreptului. Tot acolo, Curtea a considerat relevant faptul că, în materie civilă, persoanele fără posibilități materiale pot obține, prin OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, scutiri, reduceri, amânări sau eșalonări ale taxelor.
Aici se află, cred, slăbiciunea art. 94 alin. (2). Pentru copiile dosarului penal nu există niciun mecanism de scutire, de reducere, de eșalonare sau de avansare de către stat. Dacă procesul civil oferă asemenea soluții celui care nu are bani, este greu de explicat de ce procesul penal, unde sunt în joc libertatea și onoarea persoanei, nu le oferă. Din acest motiv, consider că sintagma „pe cheltuiala clientului” poate fi criticată prin raportare la art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și art. 24 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 6 și art. 14 din Convenție. Excepția se poate ridica în fața judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței, nu și în fața procurorului.
- Ce ar trebui schimbat
Propun, în primul rând, modificarea art. 94 alin. (2) C. proc. pen., în următoarea formă: „Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține copii ale actelor, pe suport hârtie sau în format electronic. Când dosarul sau o parte a acestuia există în format electronic, copiile în format electronic se eliberează gratuit, cu excepția costului suportului de stocare. Contravaloarea fotocopiilor pe suport hârtie se avansează de stat și constituie cheltuieli judiciare, care se suportă potrivit art. 274 și 275.”
În al doilea rând, art. 272 alin. (1) ar trebui completat astfel încât cheltuielile cu eliberarea copiilor către părți și subiecții procesuali principali să intre expres în categoria cheltuielilor avansate de stat. Statul nu ar pierde nimic: recuperează suma de la cel condamnat, iar dacă persoana este achitată, cheltuiala rămâne la cel care a declanșat acuzația, ca în cazul oricărei alte cheltuieli judiciare.
Până la o intervenție legislativă, Ordinul nr. 17/2014 ar putea fi revizuit. Ar trebui făcută distincția între fotocopierea pe hârtie, scanarea actelor care nu sunt digitalizate și simpla copiere a unor fișiere existente, pentru care singurul cost real este stick-ul. Ar fi utile și un plafon, și o procedură de scutire sau de eșalonare pentru cei fără venituri ori cu bunurile sub sechestru.
Ar fi utilă, de asemenea, o regulă unitară pentru toate parchetele, potrivit căreia tariful, numărul de pagini și suma totală să poată fi comunicate în scris și la distanță, înainte ca apărătorul să se deplaseze la sediul parchetului, mai ales în dosarele de mari dimensiuni.
Pe termen lung, soluția firească este accesul electronic securizat la dosar, cum oferă deja tot mai multe instanțe. Parchetele lucrează oricum pe dosare scanate, iar un astfel de acces ar elimina problema copiilor și ar ajuta și la păstrarea confidențialității cerute de art. 94 alin. (5) C. proc. pen.
VII. În loc de concluzie
Douăzeci de bani pe pagină par o sumă neînsemnată. Înmulțiți însă cu 150.000 de pagini, ajung la prețul unei mașini. Cine are acești bani își poate pregăti apărarea, iar cine nu îi are trebuie să se apere fără să-și cunoască dosarul. Parchetele aplică legea așa cum este, iar procurorii nu pot rezolva această problemă. Codul are deja mecanismul potrivit, cheltuielile avansate de stat și suportate la final în funcție de soluție. Rămâne ca legiuitorul să îl aplice și copiilor dosarului și să actualizeze un tarif conceput pentru o epocă în care dosarele se fotocopiau.
Av. dr. Răzvan DOSEANU Baroul Bihor
Partajează acest conținut:
