Am ales să rămân în România.
N-am plecat după facultate, deși primisem o ofertă tentantă în Vest, la o companie renumită, un salariu generos, viitor asigurat. Am rămas aici din convingerea sinceră că, prin muncă, onestitate și răbdare, pot construi ceva durabil, fără șpagă de supraviețuire sau îmbogățire.
Am intrat în câmpul muncii la 16 ani. Am înțeles devreme că, dacă muncești, economisești și planifici, ar trebui să fii răsplătit. Așa funcționează lucrurile într-o societate normală. În România, însă, statul alege să-ți răsplătească efortul cu batjocură fiscală.
Am fost entuziasmată când au apărut în România produsele Bauspar, dedicate economisirii și creditării pentru locuință, un pas către civilizația financiară occidentală. La fel am privit și Pilonul II, apoi Pilonul III: o promisiune că îți poți construi bătrânețea cu demnitate, fără să depinzi exclusiv de un sistem public aflat în dezechilibru cronic. O formă de siguranță. O alegere responsabilă.
Potrivit datelor oficiale publicate de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), la finalul anului 2024, activele fondurilor de pensii din Pilonul II au ajuns la 150,85 miliarde de lei (echivalentul a 30,3 miliarde de euro), cu o creștere anuală de aproximativ 19%. Până în martie 2025, valoarea acestora a urcat la 159,34 miliarde de lei, iar în iulie a depășit un nou prag: 179 miliarde de lei, ceea ce înseamnă peste 10% din PIB-ul României.
Este vorba de bani reali, investiți responsabil în economie și administrați în beneficiul a 9,25 milioane de participanți. În ceea ce privește baza activă de contribuabili, în martie 2025 au fost înregistrați 8,33 milioane de participanți activi, în creștere ușoară față de sfârșitul lui 2024. Contribuția medie lunară a crescut de la 384 lei în decembrie la 403 lei în martie, reflectând dinamica salarială și încrederea în acest mecanism.
Toate aceste cifre confirmă un sistem care funcționează. Nu este o iluzie sau o schemă, ci o realitate solidă, construită prin efort colectiv și decizii financiare raționale. Sunt milioane de români care contribuie constant. Printre ei sunt și eu. Nu sunt încă la vârsta pensionării, dar continui să contribui conștiincios, lună de lună. Pentru mine, aceste fonduri înseamnă mai mult decât bani puși deoparte, sunt o formă de libertate viitoare.
Tocmai de aceea consider esențial să îmi exprim clar și deschis opinia: ceea ce face astăzi Guvernul Bolojan este un abuz. O lovitură directă asupra celor care au muncit onest, au contribuit corect și au economisit cu responsabilitate.
Pentru că exact din această categorie fac parte. Muncă legală, fără privilegii, fără ajutoare, fără “optimizări fiscale”, fără șmecherii de conjunctură. Doar muncă, răbdare și respect față de reguli.
Iar acum, fix aceste alegeri sunt sancționate. Statul nu lovește în evazioniști, ci în cetățeanul corect. Nu în risipă, ci în responsabilitate.
Concret: începând cu 1 august 2025, potrivit Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare (publicată în Monitorul Oficial nr. 699/2025), statul introduce o contribuție de asigurări sociale de sănătate (CASS) de 10% pentru veniturile din pensiile private din Pilonul II și III. Aceasta se adaugă impozitului pe venit de 10% deja aplicat. Cu alte cuvinte: dublă taxare. 20% din banii economisiți legal, deja impozitați anterior, sunt acum supuși unei noi runde de confiscare fiscală.
Este o măsură nedreaptă. Este un semnal periculos transmis societății: că prudența este pedepsită. Că statul nu încurajează responsabilitatea, ci o sancționează. În loc să reformeze sistemul public, să elimine risipa sau să reducă cheltuielile nesustenabile, guvernul alege să extragă bani exact din conturile celor mai disciplinați contribuabili. În loc să taie din sinecuri, taie din economiile celor care muncesc.
Fondul de rezervă al Guvernului, golit în 2024 pentru promisiuni electorale, a fost transformat într-un buzunar de campanie, alocat pe criterii politice și distribuit netransparent. Nu o spun eu, alții o spun, cu date… În schimb, nota de plată o achită românii care nu au cerut niciodată nimic, dar care acum sunt taxați suplimentar pentru că au avut încredere și și-au planificat viitorul.
De ce trebuie să plătesc eu pentru risipa lui Ciolacu? Pentru promisiunile pe datorie ale unor guverne incapabile să spună „nu” propriilor rețele de clientelă?
Și, ca ironia să fie completă, în timp ce ni se cere solidaritate fiscală, statul vorbește despre repatrierea diasporei. Dar acolo unde contribuțiile sunt penalizate și regulile se schimbă peste noapte, cum să construiești încredere? Unde e predictibilitatea fiscală care să-i aducă acasă pe cei plecați?
Pilonul II și III nu sunt privilegii. Sunt drepturi. Sunt banii noștri, nu ai statului. Dacă astăzi sunt impozitați abuziv, cine ne garantează că mâine nu vor fi pur și simplu confiscați? Într-o țară în care regulile fiscale se rescriu peste noapte, încrederea nu mai e un bun național, ci o formă de naivitate.
E iulie, luna în care mii de tineri își termină studiile și sunt puși în fața unei alegeri dificile: să plece sau să rămână.
Nu e o alegere între două țări. E o alegere între speranță și resemnare. Între a-ți construi viitorul aici sau a-l căuta, poate pentru totdeauna, în altă parte.
Și ce le oferim azi, chiar de Ziua Tricolorului? În loc de încredere, incertitudine. În loc de respect, suspiciune. În loc de garanții, o nouă lovitură: impozitarea Pilonului II și III, adică taxarea celor care au fost responsabili și au contribuit cinstit toată viața.
Asta le spunem azi celor care ar vrea să rămână: că, oricât de corect ai fi, statul îți poate schimba regulile peste noapte. Că dacă investești în viitorul tău, el îți poate fi confiscat, la nevoie. Că munca nu se răsplătește, ci se exploatează.
De Ziua Tricolorului, nu ne putem întreba doar dacă îl sărbătorim. Ci dacă îl mai respectăm. Dacă mai respectăm ce înseamnă el: muncă cinstită, echitate, demnitate.
Tricolorul nu e doar o panglică fluturată festiv și prilej de discursuri politice. E o promisiune între stat și cetățean. O promisiune care, în ultimii ani, a fost tot mai des încălcată. De fiecare dată când contribuabilii au fost mințiți. De fiecare dată când sacrificiul a fost ignorat. De fiecare dată când cinstea a fost tratată ca naivitate.
România nu moare când tinerii pleacă. Moare când cei care rămân nu mai cred că merită să lupte.
Dacă vrem să-i păstrăm, dacă vrem să-i convingem să rămână, trebuie să le oferim ceva real. Nu parade. Nu discursuri. Ci reguli clare. Stabilitate. Respect. Un stat care nu-și tratează cetățenii ca pe o rezervă de urgență, ci ca pe parteneri ai unui proiect comun.
Pilonul II și III sunt o parte din acel proiect. Nu doar un drept, ci un simbol al încrederii. Dacă îl distrugem, distrugem tocmai puntea către viitor.
Iar viitorul nu vine singur. Se construiește. Cu oameni care aleg să rămână. Nu pentru că țara îi răsplătește, ci pentru că știu că merită mai mult. Și nu renunță.
Partajează acest conținut:
