Apariție editorială. “Iubirile lui Gabriel Garcia Marquez”, autor Nicoară Mihali. Prefață, Adi Rusu

Nicoară Mihali, profesorul IMAGINISMULUI

În volumul de față, Nicoară Mihali ne introduce în lumea unui războoi al imaginii, transpusă în versuri, unde se toarnă un film din ideea câtorva cuvinte. În urmă cu 35 de ani, când l-am descoprit pe Niccoală Mihali, îmi scria pe un manuscris de versuri: “În lume sunt tot mai mulți poeți și se scrie tot mai puțină poezie. Poezia trebuie să deservească cea de-a 7-a artă, Cinematografia. După fiecare poem ar trebui să se facă un scenariu de film”. El deja teoretiza IMAGINISMUL, un curent literar despre ale cărui începuturi nu s-a scris nici până azi.

De fapt “Iubirile lui Gabriel Garcia Marquez” nu este un volum de poezii ci un volum despre poeziile din marile noastre iubiri ratate, despre vieți în care moartea nu este altceva decât suma iubirilor neîmplinite sau ratate.

Dacă autorul ar fi scris doar “Livada cu mere” ar fi fost suficient. Tot ce e mai mult, e doar o aroganță a genialității sale în materie de IMAGINISM. În volumul de față, Nicoară Mihali se joacă cu noi sperând să nu ne prindem, sfidează metafora precum călăul care pune capăt vieții, oricum scurtă, a cireșelor. El parcă râde de toți prin comparații ușoare dar încărcate de imagini ca pe urmă să lovească, cu lama securii călăului, printr-o metaforă care șochează prin explozia de imagini înșiruite care te fac să crezi că definiția metaforei ar trebui extinsă. Acesta este felul în care azi, ca și în urmă cu 35 de ani, Nicoară Mihali îmi arată, mie și celor interesați, că el este profesorul. Profesorul IMAGINISMULUI.

De la “Femeile înșirate pe bănci de lemn/ Boceau și chemau morții din cealaltă lume/ Erau ca niște corbi cu fețele ascuțite”, crește tensiunea cu versurile “Femeile ieșite de la biserici/ aveau rochiile mai sus de genunchi,/picioarele dezvelite,/ Treceau pe ulița satului ca și caprele negre/ Ca și caprele negre”, ca mai apoi, autorul, în poemul “Livada cu mere” să spintece orizontul cu “Puțin brunetă, tunsă băiețeșește,/ părea un arcaș rătăcit pe câmpul de luptă/ Avea sânii asemeni izvoarelor cu lapte din Biblie/ rodul iubirii din cântarea cântărilor./ Era împărăteasă în patul ei (…) Trupul ei spinteca aerul, / știa să privească cerul,/ știa să te privească în ochi fără vinovăție./ Avea atâta sinceritate în sentimente/ Că treceam ușor unul pe lângă altul,/ precum peștii în apa curată”, ca totul să se termine, ca un film, “Într-o îmbrățișare trupească, într-o înlănțuire de șerpi”.

Am putea crede că Nicoară Mihali vorbește despre o singură femeie chiar dacă detaliile, inclusiv numele acestora, ne demonstrează contrariul dar nu despre acest aspect este vorba. Este vorba despre aceeași iubire, de film, interpretată de mai multe femei, actrițe care întruchipează durerea inevitabilei despărțiri, a fiecărei despărțiri. “Ea când a ajuns mireasă/ Era ca o corabie plină de fluturi. (…) Iar când au dus-o la groapă, / toți șerpii din sat au condus-o pe ultimul drum”. Iată lovitura de topor al călăului despre care vorbeam.

De altfel, Emil Cioran, ne-a luminat în acest sens când a scris “Bărbații adevărați nu pot iubi mai multe femei ci numai una. Iubesc mai multe femei, aceia care nu pot iubi”. Până la urmă nu are nicio importanță despre cine scrie Nicoară Mihali ci despre modul în care scrie. El ne spune, în preambul, că “Trabuie să îmbrățișăm moda imaginii omului secolului XXI, îndrăgostit, de imaginea lui. Omul narcisist, care nu se mai satură de el, de carnea lui, de averea lui, de mașina lui, de călătoriile lui”, dar ratează acest aspect și mă bucur enorm că se întmplă asta. Nicoară Mihali nu trebuie să fie la modă, nu are cum să fie. El nu poate fi pe placul maselor, a narcisiștilor, a oamenilor comuni. Genialitatea e mereu și hulită, și incomodă și produce, de multe ori, râsete în capetele de cretă ale omamenilor la modă.

Omul modern este o iluzie. Este ca și gheața pe care o privești fără să te gândești că este apă. Nicoară Mihali este imposibil de citat într-un comentariu la vreo postare de pe o rețea de socializare, versurile sale nu pot fi trimise ca sms. Nicoară Mihali este cel care poate înflori cireșii unei livezi în plină iarnă și nu doar pentru că în poezie totul e permis ci pentru că în poezie intri desculț, ca-ntr-o moschee, dar în acest caz fără să ți se spună. De aceea, IMAGINISMUL a câștigat războiul lăuntric cu Nicioară Mihali. IMAGINISMUL nu poate fi coborât în stradă. El nu este servit ca desert la meniul zilei unde carnea friptă nu are gust pentru că mai întâi s-a făcut pe ea, supă. Nicoară Mihali nu este frecventabil. Nici nu știu dacă este poet sau scriitor. Știu sigur că durerea din iubirile sale s-au deghizat în versuri ori în proză și ne-au sedus în bordelurile minților noastre.

“M-a privit ca o leoaică ce a făcut pui de curând/ Nu mai cunoscusem trupul femeii până la ea/ din senin a venit o ploaie și m-a chemat aproape/ mirosea a flori și a câmp cu ciuperci/ privighetoarea cânta primul cântec de dragoste. (…) Era pe vremea când Dumnezeu îngăduia furtul/ ca să se poată hrăni copiii pămîntului”, nu sunt versuri, e un tablou. Poate că IMAGINISMUL ar trebuie să deservească și cea de-a 4-a artă, Pictura nu doar Cinematografia. Cine va transforma versurile în picturi îl va supăra pe Dumnezeu cu astfel de creații și s-ar putea să fie biciuit de Sfintele Paști ori lovit cu pietre. Și când mă gândesc la faptul că ne clădim toată existența pe suferință…

Cine nu a scris poezie în insomnie nu a scris, cu adevărat, niciodată. Poezia lui Nicoară Mihali este insomnia unui uriaș din vremea când Maramureșul era ținutul uriașilor. Uriașul îndrăgostit de o fată de țăran l-a rugat pe Dumnezeu să-l facă mai scund pentru a se putea căsători cu ea. Dumnezeu i-a îndeplinit porunca și poate de aceea media înălțimii bărbaților din Maramureș este mai mare decât media bărbaților din alte ținuturi. Cred că de atunci uriașul nu a mai dormit niciodată de frică să nu se trezească, din nou, fără fata de țăran lângă el. Poezia lui Nicoară Mihali s-a născut și din acel nesomn, o continuă spaimă a ireversibilității finalului oricărei iubiri.

Am amânat la maxim scrierea acestui text. Mi-a fost teamă de ziua când am să-l scriu. Mi-e teamă să nu fiu cel care a scris despre sfârșitul IMAGINISMULUI, care am anunțat finalul filmului. Mă tem că IMAGINISMUL după Nicoară Mihali va avea soarta urișilor din Maramureș.

“Frumoasă ești în dreptul ușii,/ în dreptul ferestrelor și în dreptul patului,/ așternuturile au mirosul trupului tău/ au fântâna coapselor și cuibul sânilor/ au dulceața buzelor ce așteaptă săruturi/ pântecul tău e culcuș, capul meu obosit/ dezmierile tale sunt rugăciuni/ mărgelele pe ața rosalului în mâna călugărițelor,/ mirosuri de ierburi vindecătoare (…)”, e deja o pictură într-un film. Deci IMAGINISMUL merge mai departe.