România mea ca o rană uriașă. Mă dor “toate Româniile” din lumea întreagă pe care doar inima mea le unește

România mea, simt tot mai des, și acum mai mult ca oricând, că te-ai pierdut peste tot în lume și că nu mai știi drumul spre casă. Aș vrea să vin, să te iau de mână, să-ți arăt drumul înapoi.

Numai că, de câte ori te găsesc, te aflu schimbată și lovită de o durere fără margini. Ești o rană uriașă. România de acasă, România de afară, România de peste ocean. Ura, invidia, lipsa educației și absența unui drum comun, ne-au separat, iar în timp ce granițele lumii au căzut, ne-au ridicat granițe în sufletele noastre.

Vecini cândva, părinți și copii, uneori, prieteni de nedespărțit până nu de multă vreme, am devenit inamici într-o lume în care doar unitatea ne mai poate salva, ne mai poate păstra identitatea ca popor.

În loc de o singură Românie, am atâtea Românii pentru care sufăr. Rănile lor sunt rănile mele. Mă dor toate Româniile din întrega lume pe care,  parcă, doar inima mea le unește în aceste zile de dezbinare.

Ne separă alegerile, ne separă mai nou și sărbătorile, ne separă bolile, ne separă aproape orice, ne separă parcă tot ce ar trebui să ne facă o singură Românie.

Când plecați de acasă, priviți înapoi pentru ca atunci când vă întoarceți, ceilalți să nu întoarcă privirea.

Când vedeți că pleacă, nu-i urâți iar când se întorc deschideți-le brațele.

Doar așa vom avea o singură durere și o singură luptă și un singur inamic, depărtarea. Și doar așa vom putea învinge.