O analiză de NERATAT: Jurnalistul Liviu Alexa: “Ura e un sentiment ciudat. Te face să te simți mai înalt cu un cap, mai puternic ca o armată. Îți umflă pieptul cu un aer toxic care miroase a dreptate absolută. Te face să crezi că tu ești de partea binelui și că <<ceilalți>> sunt întunericul ce trebuie stârpit”

Jurnalistul de investigații Liviu Alexa a publicat pe Facebook o analiză a situației actuale prin care trecem toți în această tulbure perioadă electorală.

Alexa, un jurnalist războinic, refuză să fie “soldat în acest război civil rece”, contrar firii sale și a limbajului, de obicei, mai dur ca amenințările rușilor cu arma nucleară. Rar citești metafore grele într-un melanj cu ironii de o finețe asemănătoare cu broderiile pe care gerul le face pe gemuri.

Jurnalistul Alexa urăște și urăște atât de dramatic ura dospită și apoi crescută în noi de fatalismul destinului poporului român încât ne îndeamnă, ȘOC!ant la… cumpătare! “România are o singură șansă de salvare pe care, însă, nu o va găsi niciodată”, aveam să citesc, de la Cioran, în liceu, acest paragraf valabil parcă pe vecie.

Și dacă totuși șansa salvării vine din refuzul de a urî? Iată postarea colegului meu, Liviu Alexa:

“ Furia mea nu e a mea

În dimineața asta am simțit pentru prima dată gustul metalic al urii. Nu e ca în filme, nu e roșu aprins și fierbinte. E un gri rece ca țeava unui pistol uitat în zăpadă.

Ura e un sentiment ciudat. Te face să te simți mai înalt cu un cap, mai puternic ca o armată. Îți umflă pieptul cu un aer toxic care miroase a dreptate absolută. Te face să crezi că tu ești de partea binelui și că “ceilalți” sunt întunericul ce trebuie stârpit.

Mă uitam la televizor în timp ce-mi beam cafeaua. Candidatul “lor” vorbea despre viitor și speranță. Candidatul “celorlalți” vorbea despre Tara și neingenunchere.

Pe Facebook, războiul civil a început de o săptămâna. Oamenii dau like-uri și share-uri mecanic, cu satisfacția bolnavă a celui care aruncă cu pietre în geamuri. În comentarii, oameni pe care îi știam ca fiind blânzi și educați scriu lucruri care ar face și un terorist să roșească.

Pe stradă, orașul e împărțit în două: “ai noștri” și “ai lor”. Tara e o tigaie încinsă și plină de ulei in care noi suntem picături de apa așteptate sa cada.

E ca și cum un virus necunoscut a infectat doar jumătate din populație, transformându-i în “ceilalți”.

Primul pietroi va zbura peste capetele noastre ca o pasăre de pradă. Nu se va ști cine l-a aruncat. Poate “unii”, poate “ailanti”. Nu va mai conta. Va fi semnalul pe care îl vor aștepta cu toții fără să știe. În secunda următoare, totul ne va surzi, ca explozia unei bombe ce a “puscat” prea departe ca sa ne ucidă, dar îndestul de aproape ca sa ne surzească.

Timpul s-a dilatat ca într-un film cu Matrix făcut de indieni.

Nu mai sunt două tabere distincte – e doar o mare de oameni care se bat și sângerează vorbe, înjurături și, la un moment dat, vor scurge din nări și dinți și epiderme litri de sânge real, metalic, intepator.

Am vrut sa plec in oraș, dar m-am răzgândit. Am stat pe banda și am pășit mecanic kilometri in șir in ritm alert fără sa simt când au trecut 12 kilometri, am pășit mecanic, mi-am blocat mecanic neuronii și am intrat sub duș. Am stat acolo până când apa rece mi-a amorțit pielea și gândurile.

După ce va curge prima picătură de sânge din rădăcinile urii, va veți aminti de toate momentele din ultimele luni când ați permis urii să crească în voi. Cum ați construit un zid între “noi” și “ailanti” din cărămizi de prejudecăți și mortar de frică.

Ura e ca un drog. Te face să te simți puternic și drept și invincibil. Dar e un drog care îți mănâncă sufletul pe dinăuntru, care îți transformă vecinii în monștri și prietenii în dușmani. Și când efectul trece, te trezești singur într-o lume la a carei distrugere tu ai ajutat.

Nu știu cine va câștiga alegerile. Știu doar că am fost la un pas să pierd ceva mult mai important decât orice victorie politică: umanitatea. Și poate că ăsta e adevăratul test al democrației – nu să câștigi cu orice preț, ci să poți să pierzi fără să-ți pierzi sufletul.

De aia, paradoxal pentru un pasional ca Alexa, de aceasta data, m-am îndepărtat de ura și am privit-o din perspectiva bird view.

Am preferat sa scriu. Sa îndemn la cumpătare, deși, când otrava urii e in sânge, cumpătarea pare umbrela lașilor.

Eu nu sunt laș, nu am fost niciodată.

Scrisul meu din ultimele zile e protestul meu.

Un protest împotriva urii care ne transformă în cele mai rele versiuni ale noastre. Pentru că, în final, nicio victorie politică nu valorează prețul de a deveni ceea ce pretindem că urâm.

Nu vreau sa fiu soldat în acest război civil rece.

Și poate că asta e cea mai radicală formă de protest: să refuzi să urăști când toată lumea îți spune că e datoria ta patriotică să o faci.“