Președintele ALDE, Călin Popescu- Tăriceanu, la Reuniunea diplomaţiei: Există deja suficiente probe că în România mişcările de stradă nu sunt autonome

DISCURSUL PREȘEDINTELUI SENATULUI ROMÂNIEI ȘI AL ALDE, CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU, LA REUNIUNEA ANUALĂ A DIPLOMAȚIEI ROMÂNE, EDIȚIA 2018

Aş vrea astăzi să supun reflecţiei dumneavoastră trei chestiuni care mi se par centrale în înţelegerea situaţiei internaţionale a zilelor noastre şi, mai ales, a locului şi, eventual, a rolului României în conjunctura actuală.
Cred că examinarea atentă şi critică a acestor probleme pe care le consider centrale ar putea constitui premisa unei revigorări a diplomaţiei româneşti, menită să asigure ţării noastre o prezenţă mai vizibilă şi, pe cât este cu putinţă, mai influentă pe scena mondială.

Doamnelor și domnilor,
Prima temă pe care o aduc în faţa dumneavoastră are forma unui paradox. Să observăm mai întâi că niciodată interesul politic, academic şi cetăţenesc pentru chestiunile privitoare la politica externă şi la relaţiile internaţionale nu a fost mai intens şi mai structurat instituţional. Toate universităţile din România au cicluri acreditate de studii de licenţă, master şi doctorat în relaţii internaţionale. Anual, sute de tineri sunt înmatriculaţi în aceste programe, iar alte câteva sute obţin diplome în acest domeniu. Funcţionează în paralel multe institute şi centre de cercetare şi de formare în relaţii internaţionale, studii strategice sau studii de securitate. Această din urmă arie produce la rândul ei, de câţiva ani, sute de absolvenţi de studii universitare. În mass-media, numărul specialiştilor invitaţi să se pronunţe în materie de politică externă, politică internaţională, geopolitică ori geostrategie creşte în fiecare zi. România pare să fie pe cale de a deveni o ţară de experţi în relaţii internaţionale. Nu mă voi întreba, acum, ce tip de carieră îi aşteaptă pe toţi aceşti tineri specializaţi într-un domeniu socotit până nu demult a fi unul de nişă. Evident, corpul diplomatic şi consular nu-i poate include pe toţi. Aş formula astăzi o altă întrebare. Ce studiază de fapt această populaţie relativ vastă de specialişti? Ce tip de cunoaştere dobândesc ei în timpul studiilor şi aprofundează pe parcursul cercetărilor pe care le întreprind şi pe care le publică? Chiar în acest punct intervine paradoxul despre care vreau să vă vorbesc. Uitându-ne înapoi spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nu e greu să constatăm că niciodată relaţiile internaţionale nu au fost mai impredictibile, mai anarhice, mai anomice şi mai opace ca în momentul de faţă.
Secolul al XXI-lea a reintrodus războiul, invazia, agresiunea şi dislocările masive de populaţie în peisajul cotidian al tuturor continentelor. Începând cu 2001, teroarea a devenit cuvântul cheie în relaţiile internaţionale. Teroarea exercitată fie de trupe regulate, operând pe teren sau lovind din aer, asupra populaţiilor civile în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Sud-Est. Teroarea exercitată de trupe neregulate şi dispersate, fără uniformă, lucrând din umbră împotriva populaţiei civile din Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Est şi de Sud-Est, dar şi din toate oraşele lumii occidentale. În sfârşit, teroarea exercitată de unele guverne asupra propriei populaţii în America de Sud, în Africa, în Orientul Mijlociu şi Asia de Est.
Cu toţii am învăţat că obiectul cunoaşterii ştiinţifice, în orice domeniu, este unul ce poate fi surprins, studiat şi conceptualizat cu mijloacele raţiunii. Mi se pare însă că raţiunea este neputincioasă astăzi în faţa violenţei generalizate. Uneori, mai violentă decât un raid aerian este tăcerea şi indiferenţa noastră. Un atentat terorist la Paris, Bruxelles, Boston, Berlin sau Londra este îndelung comentat şi stârneşte vaste reacţii internaţionale de indignare, compasiune şi solidaritate. Săptămâna trecută, în Yemen, treizeci de copii şi de femei au pierit într-un bombardament lansat dintr-o ţară vecină. Ştirea abia dacă a fost difuzată, a fost imediat uitată şi nu a trezit revolta nimănui. Aşadar, ce avem de studiat în relaţiile internaţionale? Teroarea, violenţa, indiferenţa? Toate sunt obiecte iraţionale. Putem avea în privinţa lor emoţii, ba chiar idei, dar ele scapă ca atare rigorii investigaţiei ştiinţifice. Dumneavoastră, în calitate de diplomaţi formaţi în drept, ştiinţe politice, relaţii internaţionale, studii strategice ori economie, mergeţi în lume înarmaţi cu un capital de cunoaştere specializată care nu vă mai ajută foarte mult, în epoca pe care o trăim, să înţelegeţi cu adevărat natura raporturilor dintre guverne, dintre guverne şi corporaţii, dintre guverne şi grupările teroriste de tot felul, dintre marele capital şi societatea civilă, dintre guverne şi societăţile pe care le guvernează. Dacă această cunoaştere pare tot mai inutilă, ce va rămâne? Cred că va ramâne ceva foarte important. Capacitatea de discernământ, tăria sa de caracter şi forţa convingerilor personale. Mai mult decât oricând în trecutul acestei profesii, mi se pare că ceea ce contează astăzi mai mult decât orice competenţă tehnică este calitatea umană a diplomatului.

Doamnelor şi domnilor,
A doua temă pe care o supun atenţiei dumneavoastră are de-a face atât cu violenţa, cât şi cu discernământul. Scena pe care vreau să o aduc în atenție este cea naţională.
De vreo două decenii şi-a făcut simţită prezenţa în lumea occidentală, în democraţiile reprezentative, o altă formă de violenţă colectivă. Violenţa străzii, a mişcărilor de tip occupy, rezist, indignados, uniţi salvăm. Nu este vorba, cel mai adesea, decât de o violenţă de limbaj şi de atitudine. Încă rar, din fericire, această violenţă ia forme agresive, amintind de Europa Centrală a anilor 1920 şi 1930. În realitate, noul populism nu are nevoie de violenţa brutală a gestului, atâta timp cât obiectivul mişcărilor de stradă, de pe Wall Street până în Piaţa Victoriei, este acela de a instila neîncrederea societăţii în guvernele democratic alese, în reprezentarea politică şi în valorile liberale.
Clasa politică a cărei legitimitate este dată de votul universal şi de procedurile parlamentare este prezentată ca fiind global coruptă şi incompetentă.
Această patologie a violenţei difuze, ce mizează pe generalizarea neîncrederii în instituţiile democratice, este prezentă, în proporţii diferite, în toate societăţile occidentale. Numai că, la noi, ea prezintă însă câteva trăsături agravante. Există deja suficiente probe că, în România, mişcările de stradă ce au loc cu repetiţie nu sunt mişcări sociale autonome. Ele sunt doar cutii de rezonanţă ale unor grupări politice, ce ocupă de regulă funcţii la vârful statului, dar şi ale unor instituţii de tip special, atât parchete, cât şi servicii care, de cincisprezece ani, au creat pentru România un brand de ţară adoptat fără rezerve sau examinare critică de o parte a societăţii civile şi de presă. Acest brand este: România este o ţară coruptă. Clasa politică este coruptă. Acest brand de ţară, la care au lucrat cu sîrg politicieni, jurnalişti şi activişti civici a fost imediat adoptat de majoritatea cancelariilor occidentale. Ce ştim despre România? întreabă un ministru care-şi pregăteşte vizita oficială la noi sau un diplomat trimis în misiune în capiutala noastră. Ştim, înainte de toate, că este o ţară coruptă, vine răspunsul spontan şi imediat. De unde ştim?, ar putea insista ipoteticul ministru sau diplomat care a aflat poate că în România se mai întâmplă şi unele lucruri bune, în planul creativităţii sau al dezvoltării economice de pildă. A, știm chiar de la ei, soseşte răspunsul care încheie discuţia. Şefi de stat, parlamentari europeni, şefi de partide, jurnalişti, reprezentanţi ai ONG-urilor au explicat lumii cu insistenţă că ţara este coruptă şi că politicienii ei, cei de la putere în special, nu sunt decât nişte penali. Dacă privim în faţă această realitate, nu avem cum să nu constatăm că violenţa limbajului, violenţa limbii materne folosită pentru a proiecta în exterior o imagine deformată despre viaţa publică românească și care poate produce efecte mai devastatoare pentru o ţară decât invazia unei armate străine. Aşa stând lucrurile, sarcina dumneavoastră, ca membrii ai corpului diplomatic şi consular al României, este una aproape sisifică. Orice aţi spune despre ţară, despre guvernare, despre societate, despre proiecte, despre dinamismul economic din ultimii ani va fi trecut în plan secund şi veţi fi întrebaţi despre corupţie. Iar dacă, din delicateţe diplomatică, cuvântul nu va fi rostit, veţi şti că el pluteşte în aer şi locuieşte în gândul interlocutorilor dumneavoastră. Tinerilor care studiază astăzi relaţiile internaţionale li se spune că arta tradiţională a diplomaţiei este cea de a distinge între prieteni şi duşmani, de a-i izola pe duşmani dacă nu reuşeşti să-i transformi în prieteni şi de a-i ţine pe prieteni cât mai aproape. S-ar putea ca pentru prima oară în istorie, duşmanii României să nu se mai afle în afara hotarelor, ci chiar în centrele de comandă ale puterilor statului român. Iar dumneavoastră, ca diplomaţi, nu sunteţi formaţi să neutralizaţi acest tip de duşmani ai României.
Şi în această privinţă, ştiinţa diplomatică pe care aţi acumulat-o nu vă va fi de mare folos. Trebuie să vă bizuiţi din nou pe puterea dumneavoastră de convingere, pe credibilitatea de care reuşiţi să vă bucuraţi cu titlu personal, pe discernământul cu care veţi reuşi să navigaţi printre prejudecăţile şi stereotipurile pe care unii dintre compatrioţii noştri de la cel mai înalt nivel s-au străduit să le creeze şi să le consolideze.

Doamnelor şi domnilor,
Aceste două consideraţii ar trebui să ne facă să revizuim, fie şi doar parţial, perspectiva realistă pe care o avem cel mai adesea asupra relaţiilor internaţionale şi, mai ales, asupra rostului politicii noastre externe, ca şi a rolului pe care România l-ar putea juca, prin diligenţele dumneavoastră, în lumea contemporană.
Să recunoaştem, ţara noastră nu va fi niciodată în situaţia de a proiecta în politica internaţională o putere economică şi militară masivă. Şi chiar dacă am fi mai dezvoltaţi şi mai înarmaţi decât suntem astăzi, brandul de ţară pe care unii dintre noi ni l-au creat nu ne va ajuta prea mult. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne instalăm resemnaţi în condiţia de actor secundar, al cărui profil instituţional este definit exclusiv de statutul de membru NATO și al Uniunii Europene. Vă spuneam anul trecut că, pentru noi, ca români, centenarul unităţii noastre ar putea fi nu numai un prilej de celebrare festivă, dar şi o sursă de inspiraţie pentru viitor, inclusiv în planul politicii externe. Cu un veac în urmă, România era o ţară zdrobită. Teritoriul îi fusese amputat de o pace separată. După defensiva eroică de la Mărăşeşti, pe care tocmai am comemorat-o, România a depus armele şi s-a predat aproape necondiţionat.
Iar umilinţa naţională n-a fost niciodată mai apăsătoare. Reprezentanţii Puterilor Centrale au declarat explicit că românii nu sunt capabili să-şi guverneze propria ţară. Cu toate acestea, după nici un an, se năştea România Mare cu vocaţia de a deveni o putere regională şi un actor major în concertul internaţional dirijat de Societatea Naţiunilor. Acest salt istoric, această profilare semnificativă a României pe scena mondială nu a fost însă o proiecţie a puterii militare şi economice a statului român, ci rezultatul unui proiect al societăţii româneşti pus în operă cu ajutorul unui principiu politic formulat de un preşedinte american. Locul miraculos în care proiectul unificării naţiunii române şi principiul wilsonian al autodeterminării popoarelor s-au întâlnit pentru a aduce pe lume România Mare se numeşte democraţie. Poate că aceasta ar trebui să fie, pentru dumneavoastră, diplomaţii români ai zilelor noastre cât şi pentru elitele româneşti, lecţia centenarului.
Puterea unei naţiuni, influenţa ei în relaţiile internaţionale nu se măsoară doar economic şi militar. În vacarmul internaţional al violenţei, nici măcar nu mai ştim cum se mai măsoară influenţa unei ţari anume. În nici un caz doar după criterii ce ţin exclusiv de strategie şi de geopolitică. O naţiune capătă dacă nu greutate, măcar o voce ascultată mai ales atunci când dovedeşte că se conduce după principii. A dovedit-o generaţia de români de acum un veac.
Generaţia noastră are datoria de a dovedi încă o dată, în ciuda violenţei armate care ne înconjoară şi a celei de limbaj care locuieşte în mijlocul nostru, că democraţia reprezentativă este adevăratul brand de ţară al naţiunii noastre.
Să nu ne facem iluzii, simpla condiţie de aliaţi loiali, disciplinaţi, tăcuţi şi oarecum jenaţi de eticheta pe care o purtăm nu ne va aduce recunoaştere. Ne oferă poate o securitate de care ţara noastră s-a bucurat de puţine ori în trecut. O securitate care, dacă luăm în calcul impredictibilitatea ce pare să definească acum procesul de luare a deciziilor de politică externă de către cei mai puternici dintre aliaţii noştri, nu e garantată pentru eternitate. Constatam deja că nici una din zodiile de securitate sub care a trăit teritoriul nostru naţional -pax romana, pax ottomanica, pax sovietica- nu a durat la nesfârşit. Cred de aceea că singura formă autentică de putere pe care am putea fi în stare să o proiectăm în politica noastră externă nu are cum să fie doar una a procentelor din buget pe care le consacrăm apărării şi a fidelităţii faţă de alianţe şi parteneriate strategice. În mai mare măsură, ar fi potrivit ca această putere să fie una a convingerilor, a proiectului şi principiilor după care ne conducem viaţa noastră naţională. Ca şi acum o sută de ani, numitorul comun al convingerilor, proiectului şi principiilor noastre s-ar cuveni să fie democraţia. De aceea cred că în politica noastră externă ar trebui să se ordoneze în toate acţiunile ei principiului suveranităţii naţionale. Ceea ce nu înseamnă că vom deveni toţi naţionalişti şi tradiţionalişti, patrioţi în sens populist şi declamator. Dimpotrivă, ca liberal, am convingerea că naţiunea noastră ar putea fi profund europeană şi ca atare eminamente civică. Dacă vom abandona practica reciprocă a denunţului, a denunţului la parchet, a denunţului la Bruxelles şi la Washington. Dacă vom renunţa la violenţa de atitudine şi de limbaj, la incriminarea adversarului, la arătatul cu degetul către celălalt. Pentru că naţiunea nu este un dat. Naţiunea este ceea ce facem unii pentru ceilalţi în fiecare zi. Nu râul şi ramul pe care le celebra poetul constituie naţiunea, ci valorile pe care suntem capabili să le împărtăşim.
A sosit timpul să ne purtăm ca o naţiune de cetăţeni liberi şi egali, legaţi unii de ceilalţi nu de mitologii şi de ideologii, ci de credinţa comună în democraţia liberală, în constituţionalism, în reprezentarea politică, în libera iniţiativă şi în domnia legii. Într-un context regional în care, la est şi la sud, dar nu exclusiv doar acolo, democraţia este ameninţată, dacă nu de-a dreptul anulată, România cred îşi poate câştiga o voce internaţională clară şi ascultată mai ales prin forţa convingerilor sale democratice. România, dacă-şi ia în serios propria sa istorie, ar putea deveni – aşa cum a fost în trecutul recent Suedia – o forţă etică pe scena globală. O scenă dominată de violenţă, de zgomotul armelor, de cinismul deghizat în Realpolitik, de indiferenţa faţă de dezastrele umanitare şi faţă de suprimarea libertăţilor individuale.