sfara tours orizontal va ureaza un 2021 plin de calatorii!

Într-un atelier din comuna Bușag mai lucrează ULTIMII POTCOVARI din a treia generație a unei familii din breaslă

Într-un atelier din comuna Bușag mai lucrează ULTIMII POTCOVARI din a treia generație a unei familii din breaslă


Potcovitul cailor este o meserie aproape dispărută. Transmisă din tată-n fiu, părea a avea mereu viitor. Pentru doi frați din a treia generație de potcovari din Bușag, sfârșitul meseriei lor e însă ca un infarct anunțat. Atelierul, locul unde au făcut primii pași, unde au căzut prima dată și locul unde s-au ridicat mereu are zilele numărate. După atâția ani de muncă a mai rămas doar un pic din poveste.

> Atelierul funcționează din 1919 fiind prima “PRIVATIZARE” cu “CREDIT” de la săteni

“Bunicul a primit banii pe încredere. A PLĂTIT CU MUNCA”.
Ioan Bozântan, potcovar

Despic Drumul Național DN 1C pe ruta Baia Mare – Satu Mare. La Bușag, la șosea, văd oameni în jurul unui cal. Nu știu de ce dar parcă e o sărbătoare. Oamenii zâmbesc și roiesc în jurul animalului neclintit. Îl văd pe Ioan Bozântan cel cu care vorbisem de atâtea ori să fac un reportaj despre potcovit dar niciodată “n-am prins” cal. Îl vedeam adesea bătând fierul roșu ca macii de lângă atelier. De fiecare dată însă era câte o unealtă de reparat. Niciodată o potcoavă. Trag pe dreapta. “Am prins cal”, îi strig înainte de bună ziua! Un zâmbet larg se deschide pe fața sa. Se șterge cu o cârpă pe mâini și mă salută. Îmi indică cu mâna să mă apropii de alți trei bărbați care potcovesc calul. Gestul său larg e parcă o invitație la masă în zi mare, de sărbătoare. O atmosferă de bine apropae suspectă pentru unul ca mine ce nu bănuiam că baciu Bozântan avea să mă poftească într-un fel la pozele de adio ale punerii sculelor în cui. Un final de bal întrerupt de a patra generație care dă potcoavele pe inginerie “modernă”, cum îi place să spună.

1919 – ÎNCEPUTURILE. Prima “PRIVATIZARE” cu “CREDIT” de la săteni
Micul atelier cu interior din bârne și lut ține pe umerii din grinzi o poveste pe care în timp ce o auzi nu știi cum să te manifești. Să te bucuri sau să te întristezi? Funcționează din 1919, imediat după Primul Război Mondial. Numai că înainte de a-l construi, bunicul lui Ioan Bozântan, avea să lucreze din sat în sat până a ajuns în Budapesta. “Înainte de primul război bunicul a fost ucenic fierar. N-a găsit de lucru aici și s-a tot dus. Din sat în sat și a tot lucrat. A învățat și a mers mai departe. Atât de departe până în capitala de azi a Ungariei. Acolo a lucrat 10 ani. Și-a pus bănuț peste bănuț la bancă. L-a prins însă războiul. Banca a fost distrusă în bombardamente. Nu și-a mai putut recupera banii după încheierea luptelor. Așa a venit înapoi, fără nimic dar a devenit între timp cel mai priceput fierar de la noi.”, ne-a povestit baciul Bozântan. Oamenii aveau multe animale. Potcovarul și veterinarul erau precum inima și plămânii afacerilor micilor agricultori din Bușag și împrejurimi. Numai că lipsa sculelor a fost o problemă. Sătenii se vedeau în imposibilitatea să-și potcovească la timp animalele. Așa că au hotărât să pună fiecare o sumă de bani pe care să-i dea lui Gheorghe Bozântan să doteze atelierul. A fost prima “privatizare” a locului cu “credit” de la cetățeni. Pe încredere. “A PLĂTIT CU MUNCA”, îmi zice cu ton măreț și ridicând în aer degetul arătător, baciul Bozântan. Așa a pornit afacerea familiei. După moartea lui Gheorghe Bozântan, meșteșugul a fost dus mai departe de fiul acestuia, bunicul baciului Bozântan, Gavrilă.

Sandu Bozântan: “Mi-am pus un boc sub picioare să-l ajut pe tata!”
La un moment dat baciul Bozântan îi ia locul fratelui său, la piciorul calului și-mi indică să continui dialogul cu Sandu, în timp ce el bate potcoava. “Nu suntem frați dulci dar nu contează. Zi-i și tu cum o fost”, ne coordonează baciul din vorbe și priviri către Sandu. “De la tata am învățat amândoi. Și lucram și în altă parte. Aveam serviciu amândoi. Am lucrat la Unitatea Militară 01299. Eu 26 de ani iar Ioan 22 de ani. Am lucrat până s-a închis. După serviciu veneam la atelier. Nici nu mâncam. Musai era să punem prima dată mâna pe fier. După ce-l luam în mână mă simțeam bine. Apoi eram liniștit și ne puneam la masă când puteam”, ne-a povestit Sandu (foto, cel care bate potcoava). Tot el și-a amintit cum au crescut în atelier. Cu joacă și cu mult lucru. “Prima oară când l-am ajutat pe tata mi-am pus un boc de lemn sub picioare atât eram de mic. Aici ne jucam, aici lucram, aici am crescut”.

“Tata din atelier și-a făcut casa”
Când povestește Ioan Bozântan, baciul, nu știi dacă le spune cu mândrie sau cu regret. Cert este că îl cuprind emoțiile vremurilor bune. În comparație cu cele de acum rezultă finalul unei meserii pe care fiul său nu vrea să o practice chiar dacă o știe face. “Acum nu mai e de lucru. Potcovitul nu e o meserie din care să poți să trăiești. Tata, din atelierul ăsta și-a făcut casa, a ținut familia. Se întâmpla în anii ’50, înainte de CAP. Eu aici am început a umbla în picioare. Lucru a fost foarte mult pe atunci. Am început să lucrez de la vârsta când am putut ține ciocanul în mână”, spune cu voce tare baciul în timp ce bate potcoavele.

VASILE rupe tradiția. E inginer
Cu regret baciul Bozântan ne spune că fiul său, din a patra generație a familiei care potcovește nu va duce însă tradiția mai departe: “Se pierde tot, păcat”, și pentru prima dată i se taie vocea. E starea de dinaintea infarctului de care vă vorbeam. Își șterge fruntea cu dosul palmei. Învins de durere îmi zice aproape în șoaptă: “La tineri nu le place. E o meserie grea, murdară. E muncă fizică. Băiatu’, Vasile a lucrat cu fratele meu. Se pricepe, are mână bună dar nu vrea”, și privirea îi scapă pe lângă mine în depărtare. E pierdut printre regrete, rătăcit printre amintiri. Atelierul e totul pentru el. Aici s-a lovit prima dată căzând. Tot aici și-a lovit degetele, s-a ars. Înainte de a merge la serviciu deschidea atelierul să arunce măcar o privire. Acum privirea nu mai vede nimic în viitor. “Băiatu’… are facultate. E inginer. Inginerie de asta, modernă, ce știu eu?” Dintr-o dată și zbenguiala și vocile ridicate ale celor din jur se potolesc precum după gongul din sala de teatru. Numai că nu este gongul de început ci gongul de sfârșit. A poveștii a trei generații de potcovari.

CIFRELE care anunță finalul
În vremurile bune, de dinaintea Revoluției din 1989, frații Bozântan potcoveau chiar și patru cai într-o jumătate de zi, după orele de serviciu de la unitatea militară. Până în 1989 au fost cei mai mulți cai. Anul trecut au potcovit DOAR 6 CAI! Anul acesta, calul pe care-l fotografiasem la potcovit a fost doar al doilea care a fost adus la atelier. Și cifrele duc doar la încheierea activității pentru că dispare obiectul muncii, animalul: “În Merișor nu mai este niciun cal. Nici în Bârgău. În Tăuți sunt 3 iar în Bușag 2. Apoi gata”. În atelier, frații Bozântan mai repară scule. Ascut câte un cuțit de plug la tractor pentru că nimeni nu mai ară cu caii, mai bat o rangă, leviere. Nici nu am observat când calul a fost prins la ruda ștrafului. Plec oarecum bulversat de finalul poveștii. Abia acum înțeleg de ce “nu am prins cal” în toți acești ani. Și totuși mai prind unul pe uliță. La căpăstru e Gheorghe Motica. Ține să-mi spună că are 67 de ani, fără să-l întreb. Îl întreb totuși de când are cal. “De-o viață”, îmi răspunde. Aflu că este proprietarul unuia din cei doi cai din Bușag ce se prezintă la potcovit la atelierul fără nume al baciului Bozântan. Îl ține chiar dacă nu i se merită. “Dacă mă cheamă cineva la lucru cu calul mă plătește în batjocură. Da’ ce-s eu, sclav? Ei nu știu că-l curăț, îl hrănesc, îl duc la veterinar, la potcovit. Nu se merită. S-a rupt ruda la ștraf și trebuie să o repar. Toate-s scumpe”. Uite așa am prins doi cai într-o singură zi și-o poveste de citit nepoților din ziar.
Adi RUSU

Previous Cinic și Narcisist. Ca "ULTIMA" VĂDUVĂ DE VETERAN de război cu care s-a fotografiat Gabriel Zetea MAI SUNT 900!
Next Israel - MECCA creștinismului își AȘTEAPTĂ TURIȘTII de Învierea Domnului

About author

You might also like

Social 0 Comments

Dr. Adrian Danciu (Clinica Life Support – Sighetu Marmației): “OBEZITATEA LA COPII A AJUNS DE LA 7% LA 26%”!

Dr. Adrian Danciu, medic primar Medicină generală, expert în nutriție și detoxifiere trage mai multe semnale de alarmă asupra creșterii numărului de pacienți obezi. Directorul medical de la Clinica Life

Social 0 Comments

Călin Bota, deputat PNL: Mă bucur că la lansarea cărții “Participarea românilor din comuna Copalnic-Mănăștur la Primul Război Mondial (1914-1918)” au participat mulți copii

M-am bucurat să fiu alături de comunitatea din Făurești la lansarea cărții “Participarea românilor din comuna Copalnic-Mănăștur la Primul Război Mondial (1914-1918)” , scrisă de istoricii Alexandru Bucur și Marius

Social 0 Comments

AGLOMERAȚIE la UPU după STAREA de URGENȚĂ. Predomină TRAUMATISMELE, în special fracturi accidentale. 6688 de pacienți au avut nevoie de ÎNGRIJIRI medicale în Starea de urgență

În perioada stării de urgență, între 16 martie și 15 mai, în Unitatea de Primire Urgențe (UPU) a Spitalului Județean de Urgență “Dr. Constantin Opriș” Baia Mare (SJUBM) s-a acordat

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Reply