În ziua Botezului Domnului, când Boboteaza este trăită în multe locuri ca un simbol al curățirii și al începutului, pe vârful muntelui sărbătoarea capătă o altă adâncime. Acolo unde frigul nu este decor, ci încercare, iar iarna nu înfrumusețează, ci apasă, părinții călugări de la Mănăstirea Piatra Tăieturii au ales să transmită un mesaj greu, născut din suferință, tăcere și rugăciune dusă până la lacrimă.
Este mărturia unei vieți trăite sub crucea nevăzută a frigului și a singurătății, a unei alegeri făcute de Bobotează: nu gesturi simbolice, ci inimi care ard acolo unde lumea a înghețat.
„M-a întrebat un frate de ce nu facem cruci de gheață. Și mi-a venit să plâng.
Pentru că aici, pe vârful muntelui, crucea noastră este deja de gheață. Este crucea pe care o purtăm zi și noapte, când iarna nu mai pleacă, când frigul mușcă din carne și ajunge până în suflet, când liniștea nu mai mângâie, ci apasă. Aici, frigul nu este decor, ci judecată. Nu e iarnă frumoasă, e o luptă.
Un frate mi-a spus odată, cu glasul frânt: «Părinte, aici nu e doar raiul… e iadul alb.» Și a avut dreptate. Pentru că atunci când nămeții înghit potecile, când vântul urlă ca o fiară și noaptea se așază peste munte ca o piatră grea, simți cum îți îngheață nu doar mâinile, ci și inima, și gândul, și nădejdea.
Aici, călugăria nu e poezie, e răstignire. Crucea nu se vede, dar apasă. E o cruce tăcută, rece, grea, purtată fără aplauze, fără martori. O cruce în care uneori plângi singur, cu fața în zăpadă, și te rogi să nu-ți înghețe rugăciunea înainte de a ajunge la cer.
De aceea, la Botezul Domnului, am ales să nu facem cruci de gheață. Pentru că ar fi fost prea puțin. Am ales ceva mai greu și mai dureros: să facem inimi fierbinți. Inimi care să ardă acolo unde lumea a înghețat. Inimi care să topească gheața păcatului, a urii, a batjocurii, a nepăsării.
Ne rugăm cu lacrimi, nu cu vorbe frumoase. Ne rugăm ca necredința să se frângă, ca ura să se topească, ca răutatea să nu mai fie lege. Ne rugăm ca vorbele grele să se prefacă în tăcere, iar tăcerea în pocăință.
Aici, pe munte, crucea călugăriei este rece, dar inima nu are voie să fie. Dacă ne îngheață inima, am pierdut totul. De aceea ardem. Ardem încet, dureros, până la capăt, pentru ca lumea să nu mai înghețe fără Dumnezeu.
Aceasta este crucea noastră.
Nu de gheață.
Ci de frig, de lacrimă și de foc.”
Partajează acest conținut:
